Într-o zi , după ce mi-a citit blog-ul, cineva îmi spunea că sunt un om trist, eu i-am dat un răspuns pe care nu l-am ţinut minte. Nu mi-l amintesc pentru că nu acela era răspunsul adevărat, adevărul este că nu ştiu răspunsul. Poate că vă vine greu să înţelegeţi ce vreau să spun, aşa că o să încerc să explic, iar în acelaşi timp poate o să-mi dau şi mie răspunsul.
Nu pot să-mi analizez versurile pentru că ar însemna să-mi analizez sufletul. Mie îmi place să cred că încă mai sunt "stăpânul destinului meu şi căpitanul sufletului meu " şi că orice stăpân aş avea tendinţa să fiu prea dur cu mine. Poate ca viaţa a fost îndeajuns de dură... de ce aş vrea să fiu criticul sufletului meu? Îi las pe alţii să o facă... iar eu o să fiu cel care decide ce să accepte al meu suflet.
Eu cred că tristeţea ca şi fericirea, este un sentiment care intra şi iese din sufletul tău de câte ori îi permiţi, nu trebuie decât să ai grijă să nu devină locatarul permanent. În lupta pentru supravieţuire am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple, am uitat cum e să fii mulţumit fără motiv, am uitat cum să fii fericit cu ceeace ai dar în acelaşi timp fericit că poţi spera la mai mult. Devenim tot mai trişti când nu ne putem satisface toate dorinţele şi astfel lăsam ca dorinţele neîmplinite să devină sursa dramatismului interior.
Eu cred că sunt trist atât cât sufletul meu poate duce..
Sunt fericit atât cât sufletul meu poate să accepte...
Răspunsul pe care trebuia să-l dau atunci este simplu:
În mare parte versurile mele sunt simple întrebări... Întrebări la care nu am găsit încă răspunsul... Poate că sunt întrebări fără răspuns dar pe care este bine să le şti...
p.s . Poate că până la urmă nu sunt un stăpân atât de dur şi las sufletului meu libertatea de a alege...
Dan H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu